Oltchim – cronica unei morti anuntate

Mihnea Vasilache septembrie 27, 2012

Au curs rauri de cerneala pe subiectul Oltchim si nu intentionez sa mai adaug inca o calimara pe teme sociale si politice deplangand situatia disperata a companiei si angajatilor, incompenta guvernului sau exotismul ofertei castigatoare (desi toate sunt adevarate). Din pacate si ca de obicei, din tot acest maelstrom mediatic lipsesc faptele, cifrele si analiza tehnica si logica a situatiei. Pentru conformitate si claritate: nu sunt inginer chimist dar am finantat industria petrochimica, inclusiv manufactura de PVC, in America si Europa in ultimii 15 ani.

Ce este PVC?

Policlorura de vinil, abreviat in mod comun PVC, este al treilea cel mai produs plastic de baza din lume (dupa polietilena si polipropilena). PVC este in general folosit in industria constructiilor unde inlocuieste metalul. Are avantajul ca poate fi modificat in multe feluri prin adaugarea de aditive drept care derivate de PVC capata uzuri extrem de variate precum imbracaminte, covoare, decoratii, mobila, izolant electric, produse gonflabile si, in general, inlocuitor al cauciucului. PVC a fost descoperit inca din secolul 19 dar fost prima oara produs comercial de B.F. Goodrich Company in 1926. Exista metode multiple de manufacturare a PVC cat si a materiei prime VCM (clorura de vinil  monomer) si de obicei fabricile contemporane sunt integrate. Cu alte cuvinte, procesul de productie incepe de la etilena care se combina cu clor si oxigen pentru a produce VCM, desi exista si metode alternative de productie precum tratarea acetilenei cu acid clorhidric. Urmeaza procesul de polimerizare a VCM si adaugarea de aditive (stabilizatori, plastifianti, etc) pentru a obtine diferitele forme de PVC. Tabelul de mai jos arate materia prima si cantitatile necesare productiei unei tone de PVC:

Oltchim, un jucator tanar de talie medie

Constructia Oltchim a inceput in 1966 iar complexul petrochimic, integrat cu Arpechim Pitesti, a inceput sa produca PVC in 1970. Proiectantul fabricii de PVC a fost o firma consacrata care exista si in prezent, Toyo Engineering Corporation din Japonia. Merita observat ca tehnologia de productie a PVC este consacrata si nu s-a schimbat prea mult in perioada postbelica precum si ca o fabrica de PVC nu se poate converti usor pentru productia unor alte produse petrochimice. O consecinta suprinzatoare este ca Oltchim este una dintre cele mai recente mari fabrici de PVC din Europa. Capacitatea nominala (teoretica) de productie, 450k tone pe an, o plaseaza pe locul 7 in Europa in urma liderilor Ineos Vinyls (1,586k tone/an), Solvin (1,443k tone/an) si Arkema (857k tone/an). Pentru context, capacitatea totala in Europa este de aproximativ 8.5 milioane de tone pe an si cea globala de 48 milioane tone pe an. Tabelul urmator plaseaza Oltchim in contextul principalilor competitori europeni

Lunga agonie a Oltchimului a inceput, ca pentru multi alti colosi industriali construiti in anii comunismului fara o ratiune economica, la inceputul anilor 1990. Dublul impact al colapsului pietelor fostului CAER si al noilor norme de poluare a condus la oprirea a 75% din capacitatea de productie in 1994. In 1997 nou creata Petrom a „rapit” rafinaria Arpechim (situata pe aceeasi platforma cu Complexul Petrochimic Pitesti) care era principalul furnizor de etilena al Oltchimului asa cum fusese de altfel conceptul initial. Guvernele vremii au incercat, fara succes si niciun entuziasm, sa privatizeze Olthim de patru ori (in 2001, 2003, 2006 si 2008). Au reusit insa sa privatizeze Petrom in 2004 iar noul proprietar OMV a decis sa incerce sa vanda Arpechim inapoi statului roman in 2007 din cauza varstei instalatiilor si a costurilor ridicate de modernizare. Dupa tergiversari repetate ale guvernului din acea perioada OMV a oprit productia de etilena in Noembrie 2008 ceea ce, combinat cu criza economica ce incepuse sa zgaltaie economia mondiala, a condus la pierderi monetare semificative pentru Oltchim.

PCC – prieten sau dusman?

PCC, bazata in Duisburg (Germania), este un grup de companii active in Chimie, Energie si Logistica cu vanzari totale de €615 milioane in 2011 din care mai mult de 90% obtinute in industria chimica. Business-ul din Polonia, PCC Exol SA, este listat incepand cu August 2012 la bursa din Varsovia dar actionarul majoritar al grupului este Waldemar Preussner, un om de afaceri german de origine poloneza. In Mai 2007, PCC a cumparat 1.1% din actiunile Oltchim direct de pe Bursa din Bucuresti. AVAS, care detinea 95.73% din actiuni la vremea respectiva, se pregatea sa micsoreze capitalul social in urma unei decizii a curtilor data inca din Iunie 2006 care refuzasera o marire de capital anterioara. Rezultatul acestei intarzieri nejustificabile a fost ca participarea PCC a devenit 12.0% dupa ce decizia a fost implementata la sfarsitul anului 2007 iar Ministerul Economiei a ajuns sa detina 54.8%. Ulterior, atat PCC cat si fondul Carlson Private Equity (http://www.carlsonfunds.co.uk/) au continuat sa cumpere actiuni de pe Bursa Bucuresti si au semnat in Iunie 2011 un memorandum prin care se angajeaza sa actioneze in comun pe tema Oltchim. In Decembrie 2011, PCC avea 18.3% din actiuni si Carlson 14.0%.

Management-ul Oltchim, condus de Constantin Roibu timp de 21 de ani, a intrat in disputa cu actionarii minoritati practic imediat. Disputa s-a purtat in curti, in Consiliul de Administratie si in presa ambele parti acuzandu-se reciproc de reavointa si ilegalitati. Dl. Roibu acuza PCC ca vrea fie sa inchida Oltchim pentru a elimina un competitor (PCC detinand in portofoliu o companie similara in Polonia) sau sa cumpare compania pe nimic. PCC acuza managementul companiei de incompetenta manifestata prin bugete nerealiste, planuri de investitii nerentabile (in special in ceea ce priveste achizitionarea si modernizarea Arpechim), neadaptare la cerintele pietei, samd.

Nu sunt in masura sa emit o judecata asupra veridicitatii acuzatiilor dar cateva fapte sunt evidente. PCC nu este o organizatie caritabila si are operatiuni in Polonia care concureaza direct cu Oltchim pe piata europeana. In acelasi timp, aceste operatiuni sunt profitabile si listate la bursa din Varsovia (http://www.gpw.pl/karta_spolki_en/PLPCCEX00010/#basic_data). La fel de adevarat este ca management-ul Oltchim, in frunte cu dl Constantin Roibu, a fost platit cu €1.7 milioane in 2011 si €1.2 milioane in 2010 in timp ce compania inregistra pierderi semnificative. In fine, tabelul de mai jos arata pozitia costurilor si marginilor de profit ale companiei in 2009 in comparatie cu competitorii europeni.

Valoarea Oltchim

Inainte de a discuta potentiale solutii in cazul Oltchim am sa incerc sa fac o evaluare, in mod necesar aproximativa, a companiei. Sarcina este simplificata de faptul ca nu se pot folosi metrici legate de profitabilitate (ea nu exista de cativa ani) asa ca atentia trebuie concentrata asupra activelor, costurilor de modernizare, de restructurare si reorientare a activitatii si a potentialului de profit rezultant.

Fabricile de PVC sunt investitii masive si riscante (din cauza imposibilitatii de conversie) asa ca se construiesc in numar relativ limitat. Am examinat doua cazuri recente, Chemplast Sanmar a terminat de construit o fabrica cu o capacitate de 170k tone pe an in Cuddalore, India in Septembrie 2009 cu un cost mediu de $3,500/tona. In Iulie 2010, RusVinyl a inceput constructia unei fabrici cu o capacitate de 300k tone pe an la un cost mediu estimat de $4,300/tona. Avand in vedere viata relativ lunga a acestor fabrici putem incerca o estimare a valorii activelor Oltchim bazata pe capacitatea nominala de 450k tone si un interval de pret $1,500-$2,000 pe tona, cu mentiunea ca nu stiu cat din capacitatea nominala a Oltchim este inca functionala.

Din acest calcul rezulta o valoarea care poate varia intre $675 (€525) milioane si $900 (€715) milioane presupunand ca intreaga capacitate a Oltchim poate fi folosita. Din aceasta valoare trebuie scazute bineanteles datoriile companiei pentru a estima pretul actiunilor. In Decembrie 2011, conform raportului anual auditat de KPMG, Oltchim avea datorii bancare garantate de €122 milioane pe termen scurt (sub un an) si €12 milioane pe termen lung. In plus, compania mai datora €151 milioane companiei Electrica si €120 milioane la AVAS. In total, o datorie de €405 milioane. Din Decembrie 2011 si pana in Septembrie 2012 s-au acumulat probabil datorii suplimentare dar nu am acces la date. In plus, se estimeaza un cost de aproximativ €45 de milioane pentru repornirea fabricii si acoperirea salariilor neplatite. Cu alte cuvinte, orice nou investitor la Oltchim trebuie sa isi asume plata unei datorii de aproximativ €450 milioane de euro in plus fata de pretul de achizitionare al actiunilor. In consecinta pretul teoretic al 100% din actiuni variaza intre €75 milioane si €265 milioane. Mai trebuie mentionat ca din cauza intarzierilor si balbaielilior repetate in privatizarea Oltchim, statul roman ca si actionar majoritar este de fapt un vanzator fortat de creditori ceea ce inseamna ca in practica ne putem astepta la oferte reduse cu cel putin 25% fata de valoarea teoretica a actiunilor. Rezulta un pret pentru pachetul de 54.8% din actiuni detinut de Ministerul Economiei care poate fi chiar si numai €30 milioane. Merita observat ca actiunile Oltchim sunt in prezent cotate la 0,65 lei ceea ce implica o valoare totala de piata de aproximativ €50 de milioane adica €27 de milioane pentru pachetul statului si confirma estimarile de mai sus.

Oltchim incotro?

Mai important decat analiza de mai sus este drumul pe care o va lua Oltchim de acum inainte. Este cunoscut ca Romania si-a asumat obligatia, in cadrul acordurilor de finantare cu FMI si EU, de a reduce pierderile intreprinderilor de stat prin privatizare. Trebuie clarificat faptul ca FMI nu impune statului roman nicio solutie in ceea ce priveste eliminarea pierderilor de la Oltchim sau alta companie de stat, pierderi care sunt acoperite din bani publici si imprumuturi. FMI, ca orice creditor comercial, impune ca aceste pierderi sa se micsoreze pana la eliminare intr-un orizont dat de timp. Statul roman este liber sa aleaga cea mai buna solutie pentru respectarea acestei conditii si a ales privatizarea.

Strategia de privatizare a Oltchim a fost gresita fundamental de la inceput. Criteriul unic de judecare al ofertelor a fost pretul actiunilor. Trecand peste faptul ca nu au existat filtre legate de bonitatea ofertantilor si existenta resurselor financiare, privatizarea Oltchim nu trebuia sa aiba in vedere numai maximizarea pretului pentru ca sumele in chestiune sunt nesemnificative in contextul unui buget anual national de aproximativ €45 de miliarde. Conditia minima a privatizarii trebuia sa fie obligativitatea repornirii si operarii combinatului, eventual cu conditionalitati suplimentare legate de un program de investii si de mentinerea unui numar minim de angajati. Aceasta greseala elementara a guvernului curent este doar ultima si cea mai stridenta dintr-un lung sir de actiuni incompetente, nepasatoare, hraparete, ilogice sau ilegale ale tuturor guvernelor post revolutionare. Lunga boala si moartea aproape sigura a combinatului Oltchim ilustreaza in mod elocvent incompetenta economica consecventa a clasei politice romanesti.

PS Am o sugestie constructiva pentru actualul guvern. Alegeti un membru al guvernului care este credibil si competent pe subiecte economice si financiare (si vorbeste engleza bine) si puneti-l sa-l sune pe Anshu Jain sau Robert Rankin de la Deutsche Bank Londra. Promiteti-le business in viitor contra unei introduceri si recomandari catre Jim Ratcliffe, fondatorul si CEO-ul Ineos Group, cel mai mare producator de PVC din Europa. Deutsche Bank este principalul finantator al Ineos Group si salvat compania in 2009 asa ca Jim Ratcliffe le va face favoarea sa zboare cu jet-ul privat de la Lausanne la Bucuresti. Desfasurati covorul rosu la Otopeni si negociati direct (FMI va fi de acord, va asigur) cu Ineos Group preluarea Oltchim, chiar daca pachetul de actiuni se vine pe 1 euro. Evident, nu uitati sa va angajati un avocat bun care sa asiste la contractul de vanzare cumparare si sa se asigure ca Oltchim va fi modernizat si va avea un numar minim de angajati. Bafta.

Anunțuri

Sindicaliştii gălăţeni se pregătesc de proteste

Scris de Magda CONDOS | Joi, 27 Septembrie 2012
http://www.monitoruldegalati.ro

Monitorul de Galati
Deşi la nivelul conducerii Centrale a Cartel Alfa s-a decis încă de acum câteva zila ca la nivelul fiecărui municipiu reşedinţă de judeţ să aibă loc acţiuni prin care sindicaliştii membri ai filialelor locale ale confederaţiei, să îşi arate nemulţumirea faţă de faptul că actualii guvernanţi nu şi-au respectat promisiunile legate de modificarea unor acte normative, demersul nu a fost încă mediatizat pe plan local. Informaţiile legate de decizia luată de conducerea Cartel Alfa, care a decis organizarea pe 2, 3 sau 4 octombrie, programarea fiind făcută la nivelul fiecărei filiale, nu au fost făcute publice, aşa cum era normal, de reprezentanţii din teritoriu ai confederaţiei, care erau „vocali” când a fost vorba de criticarea guvernului Boc, lucru normal ţinând cont de faptul că foştii guvernanţi au dat actele normative pe care sindicaliştii le contestă şi a căror modificare au solicitat-o actualilor guvernanţi. Modificările actelor normative, printre care Legea Dialogului Social, au fost trimise de guvernul Ponta pentru a fi aprobate către FMI şi Comisia Europeană. Deşi conducerea Cartel Alfa Galaţi nu pare a fi prea nemulţumită de faptul că actualii guvernanţi nu au respectat calendarul legat de aprobarea modificărilor la legile respective şi nici nu a anunţat public deciziile luate de coducerea Cartelului, potrivit informaţiilor noastre la Galaţi acţiunea de protest va avea loc pe data de 4 octombrie. Ca şi în cazul închiderii UPSRS de la Combinat, şi acum reacţiile publice ale sindicatelor vizavi de faptul că actualii guvernanţi nu şi-au respectat promisiunile făcute sunt extrem de palide. „În cadrul comitetului confederal al Cartel Alfa care a avut loc luni s-a luat decizia ca la începutul lunii octombrie să fie organizate proteste la nivel local prin care să atragem atenţia asupra faptului că suntem nemulţumiţi că actualii guvernaţi nu şi-au respectat promisiunile”, ne-a declarat liderul Federaţiei Solidaritatea CN Metal, Gheorghe Sora.

Leul la rascruce

Mihnea Vasilache iulie 19, 2012  Contributors.ro

Moneda nationala a Romaniei, leul, a fost introdusa pe 22 aprilie 1867. De atunci, istoria leului a fost la fel de zbuciumata si a reflectat fidel si inevitabil istoria tarii. Au fost, in esenta, patru „lei”. Primul a durat si cel mai mult, optzeci de ani, desi a fost marcat de numeroase episoade de volatilitate – ca, de exemplu, atunci cand Romania a parasit legatura fixa cu aurul („gold standard”), in 1914. Au urmat legaturi fixe, necesare pentru o tara si o economie mici, cu dolarul si Reichsmark, insa trendul de depreciere a continuat, exacerbat si de vremurile tulburi din anii ’30 si ’40. Al doilea leu a fost introdus cu brutalitate si fara niciun anunt prealabil de catre noile autoritati comuniste pe 15 august 1947. Intentia si efectul au fost de a expropria averile claselor medii si instarite. Acest leu a durat numai cinci ani, pana pe 28 ianuarie 1952, cand, din nou fara sa previna pe nimeni, guvernul comunist a introdus al treilea leu, ce avea sa dureze pana dupa Revolutia din 1989. Aproape toata lumea care are ghinionul sa fi depasit treizeci de ani isi aminteste de acest al treilea leu. Nefiind convertibil inainte de 1989, nelegat nici de aur, nici de valuta, penultimul leu a fost supus unor deprecieri regulate, care s-au transformat in inflatie galopanta in anii ’90. In fine, al patrulea leu a fost introdus la 1 iulie 2005, este convertibil in intregime de la inceputul anilor 2000 si, teoretic cel putin, urmeaza sa fie inlocuit de moneda unica a Uniunii Europene in anul 2015. Relativ la lunga si zbuciumata lui istorie, volatilitatea ultimelor luni pare nesemnificativa. Economia Romaniei in 2012 este mult mai mare, mai complexa si mai intregrata decat a fost vreodata istoric; asa ca volatilitatea, chiar daca este mica la scara istorica, are un impact mult mai rapid si mai profund.

Ce determina rata de schimb?

Rata de schimb intre doua monede nationale este determinata de doua seturi de factori: fundamentali si tehnici. Factorii fundamentali sunt, la randul lor, de doua feluri: cantitativi (care se pot masura precis) si calitativi. Facturii fundamentali cantitativi se refera la situatia relativa a celor doua economii si includ nivelul dobanzilor si al inflatiei, cresterea (sau scaderea) economica si productivitatea. Factorii fundamentali calitativi sunt reprezentati de claritatea si puterea statului de drept si, in particular, de dreptul la proprietatea privata si de dreptul contractual, de stabilitatea politica, de libertatea presei s.a.m.d. Factorii tehnici se refera la lichiditatea pietei, fluxurile de capital (de exemplu, repatrieri de profituri, investii straine, fonduri UE, bani trimisi de diaspora), cantitatea de bani aflati in circulatie, regulile si restrictiile bancilor centrale s.a.m.d.

In general, piata ratelor de schimb (si a produselor derivate aferente) este considerata cea mai mare (ca volum) piata financiara din lume, cea mai putin manipulabila si controlabila de autoritati sau jucatori si cea care reflecta cel mai rapid si corect fluxul de informatii despre factorii discutati deja. Tot ca observatie generala, se poate afirma ca, pe termen scurt (zile, saptamani), cursul este determinat mai mult de factorii fundamentali calitativi si, in consecinta, poate fluctua in mod imprevizibil. Pe termen mediu (ani) si lung (decade), cursul tinde sa se stabileasca in jurul a ceea ce economistii numesc valoarea de echilibru. Aceasta valoare este in esenta derivata din puterea relativa de cumparare („purchasing power parity”). Cel mai simplu mod de a intelege acest concept este de a considera un grup de bunuri si servicii comune (locuinta, mancare, comunicare, calatorie, etc.) in doua tari diferite, de a insuma pretul acestor bunuri si servicii si de a le raporta unul la celalalt, rezultatul fiind valoarea de echilibru a celor doua monede. Economistii calculeaza tot timpul (mai complex si mai dinamic) aceste valori de echilibru, dar cursul real variaza semnificativ in jurul ei.

Euro versus Leu

Consideratiile generale de mai sus trebuie completate cu factorii specifici si relevanti ai economiei romanesti. In primul rand, trebuie observat ca exista o asimetrie de dimensiune. PIB-ul agregat al celor 17 tari din zona euro este de 9,5 trilioane euro – adica de aproximativ 69 de ori mai mare decat PIB-ul Romaniei, de 140 miliarde de euro. Cantitatea de bani (masa monetara) in circulatie se masoara prin trei indicatori principali – M1, M2 si M3. Acesti indicatori se masoara si se raporteaza lunar atat de catre BCE, cat si de catre BNR, folosind definitii identice, ceea ce inseamna ca cifrele sunt comparabile. Diferenta dintre indicatori este data de lichiditatea si mobilitatea diferitelor categorii de bani. Astfel, definitiile BNR sunt dupa cum urmeaza:

„Masa monetară în sens restrâns (M1) include numerarul în circulaţie (bancnote şi monede), precum şi depozitele care pot fi imediat convertibile în numerar sau utilizate pentru plăţi prin transfer bancar, denumite depozite overnight.

Masa monetară intermediară (M2) cuprinde masa monetară în sens restrâns (M1), la care se adaugă depozitele cu durata iniţială de până la doi ani inclusiv şi depozitele rambursabile după notificare la cel mult 3 luni inclusiv. Definiţia M2 reflectă interesul acordat analizei şi monitorizării unui agregat monetar care, pe lângă numerar, cuprinde şi depozite cu un grad ridicat de lichiditate.

Masa monetară în sens larg (M3) cuprinde masa monetară intermediară (M2), la care se adaugă instrumentele financiare tranzacţionabile emise de sectorul instituţiilor financiare monetare, instrumente ale pieţei monetare, în special acţiunile/unităţile fondurilor de piaţă monetară şi împrumuturile din operaţiuni repo (un grad sporit de lichiditate face ca aceste instrumente să fie substitute pentru depozite).”

In ultimele buletine statistice publicate de BCE si BNR, indicatorii masei monetare in mai 2012 erau dupa cum urmeaza:

Se poate observa astfel cu usurinta ca respectiva cantitate de bani in EUR este mult mai mare decat cantitatea de bani in RON, de exemplu M1 (numerarul) in EUR este de 250 de ori mai mare decat M1 in RON.

Aceasta asimetrie dimensionala a economiei si banilor romanesti fata de zona euro explica de ce, in conditiile unei convertibilitati depline, cursul EUR-RON poate fi puternic influentat de factorii tehnici si cei fundamentali calitativi. In practica, se intampla ca un numar mare de oameni, companii, fonduri si/sau banci sa doreasca in acelasi timp sa isi vanda toti leii (si sa cumpere euro la schimb). O astfel de debalansare subita, pe care am putut-o constata in ultimele saptamani (ilustrat in graficul de mai jos), are drept rezultat  o depreciere rapida a leului.

Inca o zi, inca un nou minim al leului. Motivele sunt multiple. Criza politica din ce in ce mai acuta si galagioasa, abstinenta voluntara a BNR, care isi economiseste resursele si prefera sa nu intervina inainte de referendum, dar si rabufnirile crizei din Italia si Spania, unde regiuni semiautonome precum Sicilia si Valencia sunt in pragul incapacitatii de plata. Care este insa impactul unui leu tot mai slab asupra economiei si societatii? Cine castiga si cine pierde la un curs de 5,2 lei la 1 euro? Reamintesc ca folosesc aceasta cifra extrapoland deprecierea maxima a forintului ungar (fata de euro) in perioada de maxima tensiune politica de anul trecut. Intuitiv, persoanele si companiile care vand bunuri si servicii in euro castiga (sau macar nu pierd), persoanele si companiile care cumpara servicii in euro pierd (sau macar nu castiga). Sa incepem analiza prin examinarea „cosului de consum”.

Cosul de consum

Cosul de consum, denumit de economisti si statisticieni Consumer Price Index (”CPI”), este calculat lunar de Institutul National de Statistica si este, in general, folosit pentru determinarea inflatiei. Metodologia folosita este standard si ca atare cifrele sunt raportate si incluse in Harmonised Index of Consumer Prices, care este publicat tot lunar de Eurostat, agentia responsabila cu statistica la nivelul Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, cifrele sunt credibile si comparabile. In Romania, CPI este format din 1820 de produse si servicii ale caror preturi sunt obtinute din aproximativ 7100 de unitati comerciale. Ponderarea fiecarui produs sau serviciu se face, in esenta, pe baza unui cos mediu de consum al unei gospodarii. In afara de determinarea inflatiei, examinarea sumarului CPI ne poate da o idee despre „euroizarea” economiei romanesti.

Fac o paranteza –  definesc euroizarea (si, inainte, dolarizarea) economiei drept acel fenomen prin care o mare parte din preturile bunurilor si serviciilor sunt exprimate in euro si traduse in lei la cursul zilei. Acest fenomen este o reactie normala a gospodariilor si companiilor la un nivel ridicat si imprevizibil al inflatiei. Este foarte greu sa conduci si sa planifici o afacere cand nu poti sa te bazezi pe preturi stabile sau macar previzibile. Si cum tendinta naturala, istorica si fundamental economica a leului este de a se deprecia fata de valutele forte, economia romaneasca s-a euroizat rapid si profund. Acest fapt are si consecinte negative – de exemplu, diminuarea abilitatii BNR de a influenta economia prin controlul dobanzilor pe termen scurt. De unde si introducerea leului nou in iulie 2005, in incercarea de a re-baza preturile din economia romaneasca pe leu. Aceasta incercare si-a indeplinit initial scopul, in anii de crestere economica, insotita de intrari anuale mari de capital, dar si-a pierdut din eficienta in anii de criza.

Inchid paranteza si revin la cosul de consum. CPI are trei mari categorii: bunuri alimentare (37.2%), bunuri nealimentare (44.3%) si servicii (18.5%). Incercarea de a determina empiric acele bunuri si servicii care au preturi in euro se bazeaza inevitabil pe bunul-simt (si este, deci, subiectiva). De exemplu, consider euroizate produsele de panificatie si din faina pentru ca se bazeaza pe grau, care este o marfa („commodity”) transportabila si tranzactionabila la nivel global cu pret in valuta. Fructele, laptele si legumele sunt perisabile, se transporta mai greu si mai scump si le consider, in consecinta, produse ne-euroizate. Altele, precum mobila sau hainele, sunt partial euroizate. Merita de asemenea mentionat ca anumite categorii cu impact (dimensiune) mare sunt 100% euroizate si isi schimba pretul foarte rapid – de exemplu, combustibilul (8.3% din CPI) si energia (9.7%). Tragand linie, aceasta analiza empirica rezulta intr-un procent de euroizare al cosului mediu de consum al unei gospodarii romanesti de aproximativ 60%.

Impactul asupra gospodariilor

Prima observatie este ca CPI, asa cum este el calculat (medie ponderata), are variatii mari de componenta (sau, mai bine-zis, de ponderi) pe scara veniturilor gospodariilor. Cu alte cuvinte, gospodariile cu venituri mari tind sa aiba un cos de consum foarte diferit de gospodariile care castiga salariul minim pe economie. Nu am date specifice pentru Romania, dar este acceptat la scara globala ca gospodariile cu venituri mici cheltuiesc o proportie relativ mare pe bunuri alimentare, in timp ce gospodariile cu venituri peste medie cheltuiesc o proportie relativ mare pe bunuri de lux, care sunt in majoritate importate. La prima vedere, am putea concluziona ca deprecierea leului afecteaza negativ in cea mai mare masura persoanele instarite, ale caror cheltuieli sunt in majoritate exprimate in euro. In realitate, trebuie sa luam in considerare si veniturile – respectiv, ceea ce ramane, asa-numitul „venit disponibil” („disposable income”). Categoriile sarace castiga aproape in intregime in lei (de exemplu, bugetarii) si cheltuiesc aproape tot (si deseori chiar mai mult) ce castiga. Categoriile bogate au venituri in valuta si un venit disponibil relativ mare. In consecinta, deprecierea leului afecteaza mult mai puternic venitul disponibil al celor saraci (venituri in lei, cheltuieli partial in euro) decat al celor bogati (unde atat veniturile, cat si cheltuielile sunt in euro).

Impactul asupra companiilor

Romania este o economie relativ deschisa – in 2011, exporturile au totalizat 45 miliarde de euro (33% din PIB), iar importurile 52 de miliarde (38% din PIB). Prin comparatie, tot in 2011, in Grecia exporturile au reprezentat 24% din PIB si importurile 31%. In Ungaria insa cifrele respective au fost urmatoarele: exporturi – 85% si importuri – 92%. Tabelul urmator arata evolutia istorica a gradului de deschidere al economiei (importuri + exporturi ca procent din PIB).

Evident, o moneda nationala slaba (fata de valutele forte) ajuta exportatorii si loveste in importatori. Acest fenomen este atat de cunoscut si practicat la nivel economic global, incat politicile guvernamentale care incurajeaza deprecierea monedei nationale in scopul sustinerii exporturilor au propriul lor termen in stiintele economice: „beggar thy neighbour”. In Romania, istoric vorbind, numai BNR a avut abilitatea si interesul de a „ghida” cursul de schimb si a facut-o in general prin tolerarea deprecierii lente, corelate cu productivitatea relativ slaba a economiei. Ce se intampla insa in cazul unor socuri nefundamentate economic – fie exogene (criza euro), fie endogene (criza polica), care au avut drept rezultat deprecieri bruste si imprevizibile ale cursului? Pe langa impactul primar pozitiv asupra unor industrii precum agricultura, fabricarea de autovehicule si energia sau negativ asupra retailerilor si constructiilor, apare efectul secundar al incertitudinii. O afacere se poate conduce eficient chiar si in conditiile deprecierii leului atat timp cat aceasta depreciere nu este haotica si imprevizibila. In conditii de incertitudine maxima, investitiile se restrang, creditarea se blocheaza, consumul scade – toate punand presiune pe cresterea economica.

Impactul asupra statului

Statul roman are venituri relativ mici din taxe exprimate in euro (in principal, accize si fonduri UE). Principalele surse de venit sunt TVA si CAS, care impreuna aduc aproximativ jumate din banii de la buget. Principala vulnerabilitate apare pe partea de cheltuieli, si anume in domeniul datoriei externe pe termen lung, care totaliza 77,3 miliarde de euro in aprilie 2012. Pentru claritate, aceasta datorie reprezenta 338 miliarde de lei la cursul mediu de 4,3760 al lunii aprilie si 359 miliarde de lei la cursul zilei de 26 iulie de 4,6397. Diferenta de 21 miliarde de lei este platibila de contribuabilul roman.

Merita observat ca impactul deprecierii leului asupra datoriilor companiilor si gospodariilor catre banci nu este cuprins in CPI. Tot BNR insa publica date sintetice despre creditarea acordata sectorului privat si gospodariilor in lei si valuta. In ambele cazuri, aproximativ doua treimi din credite sunt in valuta si o treime in lei. Dimensiunile sunt comparabile cu cele ale datoriei publice – creditarea sectorului privat totaliza 227 miliarde de lei (din care 81 miliarde in lei si 146 miliarde in valuta) in mai 2012. Creditarea gospodariilor in aceeasi luna totaliza 106 miliarde de lei (din care 34 miliarde in lei si 72 miliarde in valuta). Impactul este evident negativ si se calculeaza in mod similar, rezultand intr-o indatorare suplimentara datorata deprecierii de 12 miliarde de lei.

Pe termen mediu si lung, haosul politic va reveni in limite normale si economia romaneasca se va ajusta unui potential soc valutar. Dar aceasta ajustare va avea costuri, multe dintre ele suportate de categoriile socio-economice a caror influenta asupra politicienilor este minimala: saracii si platitorii de taxe.

Primenirea de toamnă a Institutului Cântarea României

Adrian Papahagi septembrie 24, 2012

Contributors.ro

În stilul binecunoscut, USL continuă revoluția culturală. Laboratorul predilect de creare a omului recent rămâne Institutul Cultural Român, proaspăt redenumit Institutul Cântarea României.

Întâi i s-au amputat fondurile și i s-a schimbat misiunea. Din exportator al culturii române, faimoasa ordonanță de urgență îl transforma în goarnă a românității pentru concetățenii noștri de peste hotare – aceiași pe care, o lună mai târziu, USL se străduia să-i elimine de pe listele electorale permanente.

Cu un drum, ICR a fost mutat din subordinea – simbolică – a Administrației Prezidențiale în cea – reală – a Senatului, pentru a fi depolitizat. Nimic mai logic. Doar „băsiștii” răuvoitori ar putea crede că numirea ca președinte ICR a unui membru al Biroului Politic Central al PNL poate echivala cu politizarea ICR. În aceeași logică, domnul Puiu Hașotti și colegii săi liberali, care se arătau indignați că Horia Patapievici nu s-a prezentat în poziție de drepți în fața comisiei de cultură a Senatului la prima strigare, au găsit firesc faptul că domnul Marga n-a catadicsit să-și întrerupă sejurul german pentru a fi audiat în aceeași comisie.

Numit președinte în lipsă, domnul Marga suplinește acum prin binecunoscutul său dinamism acea absență inaugurală. În doar câteva zile, ne-a informat că ICR va deveni o nouă uniune de creație, că va promova știința și „valorile consacrate”, renunțând la „experimente”. Sergiu Nicolaescu, Stela Popescu și Răzvan Theodorescu pot răsufla ușurați. S-a zis cu arta contemporană, cu jazz-ul, cu Ada Milea, cu muzica țigănească, cu Purcărete, Puiu sau Mungiu. Înapoi la clasici, cum mă îndemna într-un platou de televiziune, în spiritul cunoștințelor literare păstrate din liceu, ilustrul Florentin Gust. Marile minți se întâlnesc… în USL.

Această nouă, admirabilă misiune de românizare, de revenire la clasici și de promovare a realizărilor științifice în chimie polimerică nu poate reuși fără „primenirea structurilor”, cum ne anunță un comunicat ICR demn nu doar ideatic, ci și lingvistic, de vremurile în care trăim. Primenirea înseamnă înlocuirea grabnică a tuturor „ofiţerilor acoperiţi şi agenţilor de influență” ai tandemului satanic Băsescu-Patapievici (expresia îi aparține inegalabilului Nistorescu, care, când vorbește despre securiști, bănuiesc că e în temă).

Nu trebuie pierdut niciun moment, tovarăși, agenturili străine trebuie eliminate, sistemul primenit. Din fericire, unele elemente dușmănoase se lichidează și singure, prin demisie, cum e cazul Corinei Șuteu, fosta directoare a ICR New York. În locul ei este numită fără întârziere poetesa Doina Uricariu, remarcabilă în lunile referendumului prin sincronizarea mentală și lexicală cu Antena 3. Avem garanția că acum la New York va bate o inimă românească autentică, iar românii americani se vor putea în sfârșit alinia valorilor de civilizație promovate de Dan Voiculescu și pastorul Gâdea.

La fel de salutară este numirea istoricului literar ieșean, Alexandru Dobrescu, la ICR Paris. Gurile rele spun că l-ar recomanda legăturile cu Securitatea, dar nu trebuie să le dăm crezare. Am convingerea că domnul Dobrescu a fost numit, „spre surprinderea sa”, la Paris fiindcă este autorul unei cărți cu subiect la modă: Corsarii minții. Istoria ilustrată a plagiatului la români. Cum primul volum ajunge abia la 1900, trag nădejde că Alexandru Dobrescu va investiga acest fenomen – nu doar beletristic – până în zilele noastre, indiferent ce vor zice patronii săi politici.

Firește, unele elemente reacționare s-ar putea întreba de ce era urgentă schimbarea peste noapte și fără notificare a Katiei Dănilă, care obținuse pentru România statutul de invitată de onoare la Salonul de Carte de la Paris din 2013 și lucra asiduu la acest proiect? Păi cum, nu e logic? Tocmai pentru „a asigura participarea prestigioasă a României ca invitată de onoare la Salon du Livre de la Paris”, cum ne informează comunicatul ICR. Trebuie să fii idiot sau de rea credință ca să nu înțelegi această logică limpede, cristalină.

Primenirea de toamnă nu se oprește aici, și sper în numele celor 7,4 milioane de români batjocoriți de Băsescu și Curtea Constituțională că va continua la fel de perseverent până va fi nimicit definitiv cuibul de agenți de influență străini de neam și țară pripășit la ICR. Un bun exemplu ne vine de la Varșovia, unde a fost numită ca director ICR doamna Alexandra Nica-Zdaniuk, „personalitate culturală și diplomatică” cunoscută publicului informat ca secretară și translatoare a fostului ambasador în Polonia, domnul Gigi Predescu. Diplomat desăvârșit, acesta și-a părăsit pe neanunțate postul în seara investirii lui Victor Ponta, pentru a deveni consilier diplomatic al marelui om de stat. Pentru reușita comunicării diplomatice a Premierului cu Berlinul și Bruxelles-ul, numirea secretarei consilierului ca director ICR este o răsplată prea mică.

O altă personalitate „consacrată în sfera diplomației culturale” este noua directoare a ICR Budapesta, doamna Gabriela Matei. Din păcate, consacrarea culturală a acestui diplomat care lucrează în Direcția Politici de Securitate din MAE nu pare să fi fost apreciată și de colegii și superiorii săi. Acum câțiva ani doamna Matei a fost rechemată din misiune – tot la Budapesta – pe motive de incompetență și conflicte permanente cu colegii. Ceea ce nu înseamnă că nu va fi un director mult mai bun decât Brândușa Armanca, element dușmănos care scria supărător de des pe Contributors și în Revista 22.

Deși nu îndrăznesc să contest consacrarea culturală a doamnei Matei sau personalitatea culturală și diplomatică a doamnei Nica-Zdaniuk, îmi permit să exprim, în încheiere, o mică nedumerire. Cât vom mai aștepta până vor fi promovate adevăratele valori ale stângii intelectuale românești? Când îi vom vedea pe domnii Iaru, Lefter, Ernu sau Pieleanu în fruntea unor ICR-uri? Când va căpăta și doamna Mungiu-Pippidi recunoașterea pe care o cerșește în fiecare articol în care ne lovește în moalele capului cu larga sa respirație europeană? Vor ajunge să-și dea obștescul sfârșit academicienii Giurescu și Theodorescu înainte de a conduce institutele fondate de Iorga și Pârvan? Acum e nevoie de sânge proaspăt, de energii noi pentru „primenirea sistemului”. Acum. După 9 decembrie s-ar putea să fie prea târziu.

Gustul amar al guvernarii

Stefan Vlaston septembrie 26, 2012

Contributors

 

 

Nici in visele cele mai negre nu i se arata lui  Victor Ponta cosmarul in care a intrat.

Este asa de lovit din toate partile incat, pentru prima oara, ma inunda un sentiment de mila.

Pe langa esecurile ce vin in rafala, pe toate fronturile, plagiatul apare o boacana de tinerel necopt la minte.

Muncitorii din fabricile statului l-au votat la alegerile locale sa „le dea”.

Sa le dea salarii, locuri de munca, comenzi, materii prime, energie electrica gratis, sa le gaseasca clienti, etc. Si Victor Ponta ce face? Il trimite pe domnul Dan la inaintare sa le dea ce-ar fi trebuit sa dea guvernul. Asa de caraghioasa trebuie sa le fi parut  mutarea cu domnul Dan, incat investitorii seriosi nici n-au vrut sa auda de o asa concurenta. S-ar fi facut instant de ras, numai cand ar fi aparut alaturi de domnul Dan. Stia tot satul, ce nu stia Victor Ponta.

Apropo, cine minte mai mult, domnul Dan sau Victor Ponta? E de facut un studiu stiintific, poate chiar un doctorat neplagiat.

Dar domnul Dan ce face? Pleaca la Nisa, sa se relaxeze, in plina negociere a contractului, isi scoate viza de la ambasada SUA pentru a pleca diseara in America. Sa puna oceanul  intre el si uzinele poporului: Oltchim, Arpechim, Tarom, CFR Marfa, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, etc. E mai sigur un ocean de apa intre bufon si muncitori.

Iar dl Vulpescu se pregateste si el pentru show-ul de la urmatoarea privatizare. Trebuie sa faca repetitii mai multe, seful a zis ca vorbeste mult si explica putin. Ce sa explice, de ce este domnul Dan cel mai calificat invetitor in petrochimia mondiala? Cam greu…

Daca si Radu Tudor gaseste „Guvernul Ponta – amatorism managerial infricosator”, inseamna ca asa este. Pana si Antenele l-au parasit pe Victor Ponta.  Templul, de, s-a dat cu dusmanul. Si-a dat si el seama ca nu mai merita sa parieze pe un cal mort, pe un cadavru politic.

Asa de amarat este premierul Romaniei incat nici la sedinta  Consiliului de Dialog Social nu mai merge. Ce sa dialogheze, sa-si intoarca buzunarele goale pe dos, aratand ce stie tot poporul? Ca  in bugetul de stat bate vantul, nici soarecii nu gasesc ceva de rontait?

Iar ce urmeaza este si mai infricosator. Mechel isi vinde toate uzinele metalurgice din Romania trimitand la usa guvernului zeci de mii de muncitori. Care-i vor cere premierului Ponta sa-si respecte promisiunile din campania electorala, sa nu-i abandoneze in bratele capitalistilor verosi si sa-i apere de saracie, sa le dea ce le-a promis. Locuri de munca, salarii babane, mancare si ceva bautura. La tigari se mai poate renunta.

Cum, nu-i vinovat presedintele Basescu, nu saboteaza guvernul de la actiunea de aducere a fericirii pe pamant romanesc ? Se pare ca nu, daca Victor Ponta a admis, cam oparit, sa participe la sedinta CSAT de maine, de la Cotroceni. Poate, poate, pune o vorba Basescu la Merkel si Barroso sa ne scape si noua, acolo, vreo cateva miliarde, asa, sa trecem barem iarna.

Si toate astea dupa esecul alungarii presedintelui. Dupa ce toata lumea a vazut ca CCR face ce vrea, procuratura il ancheteaza pe baronul Dragnea, CSM il tine pe Ponta la usa, il trimite la plimbare sa vina maine, ANI ii executa ministrii unul dupa altul. Cica sunt incompatibili. Asta e stiuta, sunt incompatibili cu guvernarea, ca n-au mai nimic in cap. Ce treaba are ministrul Pop cu guvernarea? Sa se plimbe pe banii statului in strainatate?

Ce putere mai e si asta, cand fiecare face ce vrea, nu asculta de mine, care conduc,  sunt prim ministrul acestui guvern? O repet la fiecare 5 minute si tot nu se intelege.

CCR si-a luat independenta in serios, azi a mai dat cateva decizii (legea privind reprezentarea Romaniei la UE, decizia privind CA al TVR), dupa ce tot CCR decisese ca supune controlului toate hotararile parlamentului. Alesii suverani ai poporului nu mai pot face ce le trece prin cap, alaturi de domnul Dan, ca-i controleaza CCR la decizii. Ce viata domle, ce viata…

CCR ar putea decide maine ca si domnul Crin sa paraseasca sefia Senatului. Adica din sef de stat, la stat in banca Senatului, ca ultimul senator de rand. Grandoare si decadenta. Si umilinta.

Si asta din cauza lui Ponta, care nu i-a impus lui Rus sa-si petreaca batranetile la puscarie, care n-a schimbat la timp sefii parchetelor, care nu a dat cu flit la UE, care, care, …

Din templul Antenelor se aud vuiete de nemultumire si vrajba, n-ar fi exclus sa se lase cu sange, in ciuda lantului cu care sunt legati cei doi, Ponta si Antonescu. Lanturile prostiei, arogantei si minciunilor.

Asa ca, plagiatul lui Ponta, constatat de toti, mai putin politrucii dnei Antonescu, a ramas in urma, o rana care mai supureaza din cand in cand. Cand isi aduc aminte cei de la Nature de ea.

Dle Ponta, de ce nu mergi matale la Oltchim, la Campia Turzii, la Arpechim, la CFR marfa, la Tarom, la TVR, sa le spui oamenilor cum e cu concedierile colective decise de un guvern socialist, sa le explici politicile proaste ale fostei guvernari si alea bune ale actualei, sa le spui cand le vei da salariile restante, ca vine si iarna si oamenii trebuie sa-si ia lemne, sa-si puna muraturi, rechizite la copii?

Si ia-l si pe Florin Georgescu, sa-i invete oamenii chipul, ca sta prea ascuns, sa stie cine nu vrea sa dea banu din visterie.

Regimul ticalos al lui Basescu nu tinea cu muncitorii, dar nici talica nu tii cu ei? Atunci de ce sa te mai voteze in decembrie?

Asta daca pana atunci scapi din gura si mainile lor.

Cum să faci din gunoi căldură ieftină

Scris de Mirella AUR | Joi, 27 Septembrie 2012

MONITORUL DE GALATI


Cum să faci din gunoi căldură ieftină
Galaţiul se sufocă de gunoaie. La propriu! Am închis la sfârşitul anului trecut o groapă de gunoi, cea de la Tirighina, pentru că ne-a impus UE, apoi am deschis o alta, care se va umple mai repede decât s-a crezut, pentru că nu e vorba numai de gunoaiele gălăţenilor, ci şi ale altor localităţi, care îşi aduc deşeurile la noi.
Galaţiul a pus în practică un valoros proiect de gestionare a deşeurilor. E vorba de celebrul proiect ISPA-gunoi, în valoare de 21,3 milioane de euro, din care 16,046 milioane de lei reprezintă contribuţia nerambursabilă a UE iar restul reprezintă contribuţia Consiliului Local, obţinută prin contractarea unui credit la BEI. Ce înseamnă practic acest proiect pentru oraş? Amenajarea unei gropi de gunoi ecologice, care ar urma să aibă o durată de „viaţă” de minim 7 ani şi unde sunt aduse deşeurile din Galaţi şi din câteva localităţi limitrofe oraşului, dar şi funcţionarea unei staţii de sortare şi compostare a deşeurilor şi, nu în ultimul rând, aplicarea unui sistem selectiv de colectare a deşeurilor.
Colectare selectivă a deşeurilor: la alţii se poate
Despre sistemul de colectare selectivă a deşeurilor trebuie spus că sarcina îi revine societăţii Ecosal, care se ocupă atât de colectarea deşeurilor, cât şi de transportul lor. În decembrie anul trecut am văzut cu toţii „ochioasele” containere de 3 culori, unde gălăţenii pot depozita PET-urile, hârtia şi sticla. Apoi au cam dispărut. Cine şi cum le amplasează… se pare că nu are interes să recicleze, pentru că oricum, din câte am aflat, transportul la groapa de gunoi se face tot la grămadă. Adică muncim de două ori pe-un loc. Româneşte…
Am văzut cu proprii ochi cum procedează suedezii de la Linkoping, un oraş suedez cu jumătate din populaţia Galaţiului, unde Primăria a înfiinţat o societate care transformă deşeurile în căldură şi energie electrică. Dar nu orice deşeu! Vi se va părea, poate, incredibil ceea ce spun acum, dar e cât se poate de adevărat, iar dovada am avut-o în faţa ochilor. În ziua în care am vizitat centrul de reciclare al municipalităţii oraşului suedez, unde domneşte o curăţenie exemplară, ploua mărunt şi rece. Porţile erau larg deschise şi cine dorea intra şi lăsa în zecile de containere materiale diverse. Câţiva angajaţi ai societăţii Primăriei –  echivalentul Ecosal de la noi – au ieşit din baracă şi l-au întâmpinat pe un cetăţean care venise cu autoturismul personal să lase nişte deşeuri. Au vrut să-l îndrume şi să-l ajute, dar acesta nu avea nevoie: ştia exact ce are de făcut. S-a îndreptat spre containerele de care avea nevoie (scrie pe pancarte mari la ce folosesc) şi a început să scoată din portbagaj ceea ce i-a prisosit în gospodărie: un scaun rupt, nişte fiare, câteva PET-uri, cutii de carton… nu mare lucru, dar a „vizitat” câteva containere, pentru a pune fiecare bucăţică la locul ei. Câtă civilizaţie! – mi-am spus. Ghidul nostru m-a lămurit apoi că nu a fost întotdeauna aşa, dar lumea a fost nevoită să se civilizeze, pentru că altfel trebuia să scoată bani din buzunar, şi nu puţini. Explicaţia: fiecare imobil, fiecare casă, are propriul container de gunoi, iar maşina care vine să-l ridice are cântar: plăteşti pentru cât arunci! Dacă selectezi gunoiul în gospodărie şi îl duci la containerele de reciclare, nu te costă nimic. Am întrebat cât de mult plăteşti ca să ţi se ridice gunoiul şi am aflat că… mult, foarte mult: cam de patru ori mai mult decât plătim noi acum ca să aruncăm alandala la containerele insalubre care sunt golite la groapa de gunoi a oraşului, unde se tot adună şi nimeni nu câştigă nimic din asta. Dar ce am putea câştiga? Păi sudezii transformă gunoiul menajer în energie electrică şi căldură ieftină.
Noi îngheţăm în locuinţe pe bani buni
Se apropie încă o iarnă şi Galaţiul tot nu are o soluţie pentru încălzirea populaţiei. Apaterm (societatea care ar trebui să distribuie energia termică) e falimentară iar Electrocentrale (furnizorul de căldură) e dependent de materia primă (gazele), care se tot scumpeşte. Între timp, oficialităţile gălăţene spun că vor înfiinţa o clonă pentru Apaterm, care să o ia de la zero, cu oameni mai puţini. Adică vor rezolva distribuţia. Rămânem, însă, dependenţi de Electrocentrale, societate a statului, pe care Primăria nu a putut să o ia în „ograda” sa, deşi a tot încercat, şi care acum, ca în fiecare an de altfel, cere ajutorul Consiliului Local pentru a putea să achite gazul sau păcura pentru la iarnă. Oricum, să te încălzeşti cu gaz într-o perioadă în care niciodată nu ştii când mai vine o scumpire sau dacă nu cumva cei de la care importăm ne „închid robinetul” e riscant. Asta dacă nu ai altă soluţie.
Căldură ieftină şi sigură
Ne putem încălzi prin arderea deşeurilor? Categoric. Primăria din Linkoping face asta din 1964. Prima fabrică de acest gen e situată în centrul oraşului şi este încă funcţională. Asta ca să răspund la o întrebare inerentă, legată de o eventuală poluare… Transformarea gunoiului în energie nu poluează, ci dimpotrivă, te scapă de un munte de infecţie în apropierea casei. Între timp, suedezii de la Linkoping au mai construit o fabrică, pe care ulterior au şi extins-o. Explicaţia: Primăria, prin societatea sa, importă gunoi. Îl aduce din oraşe situate pe o rază de 300 de kilometri, ba chiar din ţara vecină, Norvegia. Toată lumea vrea să scape de gunoi. Dacă mai şi ia bani pentru asta… Deci Tekniska Verken Group, firma Primăriei Linkoping, îşi permite să aducă gunoiul de la sute de kilometri distanţă şi tot furnizează căldură ieftină.
Trebuie spus că 90% din populaţia oraşului primeşte căldură de la această societate, toate autobuzele din oraş folosesc biogaz obţinut din arderea deşeurilor, la fel ca un procent de 7% din autoturisme, şi se mai vinde şi energie electrică. A, şi să nu uit ceva: în lunile în care nu e nevoie de energie termică, societatea municipalităţii o transformă foarte uşor în… aer condiţionat. Toate astea, de la o societate a Primăriei care arde gunoiul. Asta în condiţiile în care nu mai puţin de 49% din gunoi se reciclează, deci se ard pentru energie doar 50% din gunoaie (şi doar 1% din deşeuri ajung la groapa de gunoi!). Să vă spunem cum e în România? Exact pe dos: 99% la gropa de gunoi, 1% se reciclează şi nimic nu se foloseşte pentru producerea energiei.
Suedia, pe primul loc în Europa la utilizarea energiei din gunoi
Suntem săraci dar şi puturoşi şi lipsiţi de viziune. O spun cifrele: Suedia are 32 de fabrici de transformare a deşeurilor în energie, iar România… zero. De ce nu am adopta modelul suedez? Nu ne plac suedezii? Atunci să ne uităm în ograda cehilor, danezilor, norvegienilor, finlandezilor… pentru că ei sunt pe următoarele locuri în ceea ce priveşte experienţa în acest domeniu.
Revenind la suedezi: când municipalitatea din Linkoping a văzut că societatea merge bine, a înfiinţat o firmă care să „vândă” experienţa în alte părţi. Aşa s-a născut Usitall, dezvoltatorul care caută zone din Europa unde să pună în practică experienţa dobândită acasă în peste 50 de ani. A vrut iniţial să construiască în Polonia, dar apoi a ales România. Aici a „ochit” oraşe mari, care au şi gunoi mult, deci materie primă din belşug. Oraşele vizate: Bucureşti, Craiova, Timişoara, Oradea, Galaţi…
Galaţiul nu vrea?
Nu ştiu ce au de gând celelalte oraşe din România, dacă vor sau nu să ardă gunoiul pe model suedez pentru a obţine beneficii pentru locuitori, dar pentru Galaţi pare o soluţie bună. Depinde, însă, de autorităţile locale. Fostul primar, Dumitru Nicolae, a vizitat anul trecut uzina de la Linkoping şi se declara impresionat. Anul acesta, în luna mai, cu ocazia unei întâlniri transnaţionale a partenerilor din cadrul proiectului ReTInA, municipiul Galaţi a stabilit ca zonă-pilot pentru revitalizare fostul depozit de deşeuri de la Tirighina. Planul de revitalizare elaborat de municipiul Galaţi include 4 scenarii posibile: crearea unui parc fotovoltaic, captarea şi utilizarea biogazului, recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile sau incinerarea deşeurilor pentru producerea de energie.
”Pe parcursul implementării proiectului, mai multe companii şi instituţii şi-au manifestat interesul ca potenţiali investitori. Cea mai apropiată de concretizare este soluţia suedezilor de la Usitall AB, companie deţinută de municipalitatea Linköping, cu experienţă şi cunoştinţe în dezvoltarea şi operarea uzinelor de căldură şi electricitate de ultimă generaţie bazate pe surse de energie regenerabilă. În aprilie 2012 părţile au convenit, în prezenţa Excelenţei Sale dl. Anders Bengtcén, ambasadorul Suediei în România, semnarea unei scrisori de intenţie pentru realizarea unei uzine de cogenerare de căldură şi electricitate în Galaţi, care va opera pe bază de combustibili regenerabili”. Au venit alegerile şi totul s-a împotmolit, deşi suedezii au contactat şi noua administraţie locală. Între timp, aşteptăm o nouă iarnă… şi încă una… Oricum, dacă s-ar lua o decizie rapid, construcţia uzinei tot ar dura vreo doi ani.
UE ne împinge de la spate
Oricât am vrea noi să ne facem că nu vedem că gropa de gunoi se umple şi oricât am vrea să ne împotrivim în a o folosi pentru obţinerea de energie, UE e categorică. Directiva europeană privind deşeurile prevede regulile obligatorii pentru tratarea gunoaielor, principiul fundamental fiind „poluatorul plăteşte”. Statele membre ale UE trebuie să acţioneze pentru reciclarea corespunzătoare a deşeurilor, iar depozitarea acestora trebuie să survină doar în ultimă instanţă. Şi noi facem exact pe dos.

INCUBATOR DE AFACERI PENTRU TINERII ÎNTREPRINZĂTORI

Scris de Mihaela GÎDEI | Marţi, 25 Septembrie 2012 MONITORUL DE GALATI
Tinerii care au dorit până acum să-şi deschisă propria afacere şi nu au avut curaj din cauza crizei economice, acum au ocazia pentru că vor fi sprijiniţi de microincubatorul de afaceri Bankers Hubb, lansat vineri de Patronatul Tinerilor Întreprinzători din Regiunea de Sud-Est (PTIR – SE). Acesta se adresează tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18 şi 35 de ani ce au idei de afaceri, dar şi instituţiilor, organizaţiilor sau oamenilor de afaceri dispuşi să investească îmtr-un nou concept de business.

„Avem 20 de staţii de lucru pentri tineri, din care patru sunt oferite gratuit, în cadrul programului StartUp România. Venim cu o ofertă foarte avantajoasă pentru tineri: le oferim spaţiu de lucru, fişet cu cheie, consultanţă, servicii de mentorat, de contabilitate, toate incluse într-un pachet ieftin, mult mai bun decât dacă ar închiria o garsonieră şi ar începe o afacere în mod tradiţional”, a explicat Radu Oprea, preşedintele PTIR – SE.
Astfel, cei care aplică pentru programul StartUp, trebuie să completeze un formular disponibil pe adresa http://www.bankershubb.ro şi au timp până în data de 15 octombrie. Aici îşi lasă datele de contact, îşi prezintă ideea de afacere care, după această dată, este evaluată de întreprinzători cu experienţă. Astfel, vor fi desemnaţi cei patru tineri care vor fi incluşi în microincubator gratis. Apoi va urma o perioadă de preincubare, una de incubare şi, în final, cea de post incubare. Cei care trebuie să plătească pentru a beneficia de aceste servicii vor scoate din buzunar în jur de 300 de lei lunar pentru acest pachet, comparativ cu suma de aproximativ 1000 de lei, care ar însuma costul tuturor utilităţilor necesare pentru a pune pe picioare o afacere.
Daniel Prună are 27 de ani şi este unul dintre tinerii care au accesat acest microincubator şi au pus bazele, împreună cu alţi doi colegi, unei firme numite Faceweb. „În luna august am pornit la drum. Suntem o firmă de web design si advertising, una dintre puţinele din România care colaborează cu Google. Ideea ne-a venit atunci când eram la o masă, în oraş. Eu mai am experienţă pe domeniul vânzărilor, aşa că sunt administrator. Mă ocup de relaţiile cu clienţii – stabilesc la telefon detaliile, apoi mă întâlnesc cu ei şi încerc să îi conving. Până acum avem deja clienţi. Cu ajutorul acestui incubator de afaceri am reuşit să ajugem aici. Am beneficiat de un sediu social, îndrumări şi de tot ceea ce am avut nevoie, deoarece încă suntem tineri. Altfel, ne-ar fi fost greu, ar fi trebuit să stăm în apartamentul meu şi ne-ar fi costat foarte mult toate celelalte cheltuieli”, ne spune tânărul. Acesta a mai adăugat că cei care vor să pună pe picioare propria afacere, trebuie să aibă curaj şi să iasă la rampă, iar în acest fel, 80 la sută din muncă e deja făcută. Restul vine de la sine.