A venit primăvara, e timpul să-i trezim pe aleşii locali din hibernare

Aşa arată o stradă în centrul Tecuciului, chiar în apropierea sediului de campanie USL. Voturile le-au luat, gropile au rămas.
Dacă aleşii locali nu au de gând să dispună asfaltarea străzii, remediem noi situaţia: ieşim la plantat flori în gropile generoase. O bună ocazie de a le aduce aminte edililor în slujba cui se află de fapt, pentru că par loviţi de amnezie.
300154_462305797174267_1659187145_n
A venit primăvara, e timpul să-i trezim pe aleşii locali din hibernare.
join us 🙂

http://www.facebook.com/events/183009831849402/

Anunțuri

Groparii Oltchim şi căpuşele indestructibile

Scriam în toamna anului trecut (aici), la puţin timp după eşecul previzibil al farsei procesului de privatizare Oltchim, despre lungul şir de acţiuni incompetente, nepăsătoare, hrăpăreţe, ilogice sau ilegale ale variilor guverne post-revoluţionare care a condus în cele din urmă la insolvenţa şi potenţial falimentul companiei. Am greşit şi îmi fac mea culpa. Mihnea Vasilache

Sau, mai bine zis, am ajuns la o concluzie incompletă.

Pe 13 Martie 2013, administratorii judiciari ai Oltchim, Rominsolv şi BDO, au publicat un raport preliminar despre cauzele care au generat starea de insolvenţă. Merită menţionat că acest raport acoperă, din motive legale, numai perioada 2009-2012 şi că faptele descoperite de administratorii judiciari, într-un timp record de mai puţin de opt săptămâni, reprezintă numai vârful aisbergului. De asemenea, am beneficiat de explicaţii suplimentare din partea dlui avocat Gheorghe Piperea, partenerul coordonator al Rominsolv.

Lectura raportului nu este uşoară din cauza detaliilor tehnice şi legale, dar răsplăteşte un cititor tenace prin înţelegerea principială a intrigii şi actorilor dramei de la Oltchim. Pentru cititorii mai grăbiţi recomand lectura capitolelor finale care descriu sintetic cauzele şi împrejurările care au condus la insolvenţă (capitolul 11), precum şi răspunderea persoanelor vinovate de cauzarea stării de insolvenţă (capitolul 12). Îmi permit să sumarizez: Oltchim a fost prădată în perioada 2009-2012 (şi foarte probabil şi în toţi anii precedenţi) prin cumpărarea scumpă (peste preţul pieţei) de bunuri şi servicii, investiţiile intenţionat ineficiente şi vânzarea ieftină (sub preţul pieţei) de produse finite. Principalul autor al acestui jaf organizat este conducerea companiei, în frunte cu dl Constantin Roibu, ajutată în mod constant şi variat de lideri sindicali, politicieni locali şi naţionali şi o parte din acţionari.

Buy high (cumpără scump)

În perioada 2009-2012, cheltuielile operaţionale ale Oltchim au variat, în principal din cauza fluctuaţiilor producţiei, între 1 şi 1.6 miliarde de lei. Cheltuielile cu materii prime, mărfuri, consumabile şi combustibil reprezintă în jur de 70% din această cifră. Principala materie primă este propilena, urmată la mare distanţă de clorura de vinil, ortoxilen şi etilenă. În perioada analizată, Oltchim cumpăra întregul necesar de materii prime prin intermediari („traderi”), majoritatea domiciliaţii offshore. Mulţi din cei mai importanţi furnizori (care, de altfel, se regăsesc şi pe lista celor mai importanţi clienţi) au în continuare o structură de acţionariat necunoscută. Analiza pagubelor economice aduse societăţii este îngreunată de multitudinea şi complexitatea contractelor. Tehnicile fundamentale sunt însă simple: stabilirea de preţuri peste preţul prevalent în piaţă, supragarantarea datoriilor către furnizori sau dobânzile excesive ale acestor datorii. Toate aceste prevederi contractuale au avut acelaşi scop: abuzul societăţii Oltchim, şi deci al banului public, în interesul privat al unei serii de furnizori. Merită menţionat că Oltchim a avut şi o serie de relaţii contractuale normale cu furnizori de materie primă, energie şi servicii.

Waste capital expenditures (investeşte ineficient)

Cea mai mare investiţie a Oltchim în perioada analizată a fost achiziţionarea de la OMV Petrom, prin două contracte separate (Decembrie 2009 şi Mai 2011), a activelor diviziei de petrochimie de la Bradu de pe platforma Arpechim. Preţul de 13 milioane de euro a constituit în fapt valoarea stocurilor de materie primă la data încheierii tranzacţiei. Activele în sine, care nu mai fuseseră folosite de Petrom din 2008, au fost cumpărate contra sumei de 1 euro. Au fost, de asemenea, preluaţi aproximativ 600 de salariaţi care sunt plătiţi şi până în ziua de azi cu 1.4 milioane de lei pe lună, în ciuda lipsei totale de activitate productivă. Trebuie menţionat că petrochimia Bradu a fost proiectată şi construită să funcţioneze în sistem integrat cu rafinăria Arpechim de pe aceeaşi platformă care a fost închisă definitiv la începutul lui 2011, fapt care fusese anunţat de OMV cu mulţi ani înainte. OMV, de altfel, nu a dorit să cumpere platforma Arpechim în cadrul privatizării Petrom din 2004, însă a negociat abil o clauză contractuală care plasează responsabilitatea costurilor unei eventuale închideri în cârca statului român. Aceste costuri sunt estimate a fi de ordinul zecilor milioane de euro şi au fost asumate din lipsă de competenţă şi/sau integritate de negociatorii şi factorii de decizie ai guvernului român din perioada respectivă.

Raportul administratorilor judiciari concluzionează sec şi politicos: „Prin prisma fluxului integrat de producţie gândit la construcţia celor două platforme, apare ca nejustificată preluarea numai a părţii de petrochimie, lăsând partea de rafinare neintegrată şi la decizia unui terţ care, în anul 2010, a luat hotărârea închiderii acesteia.” Care a fost atunci motivul acestei tranzacţii? Citez din nou: „preluarea Diviziei Petrochimice Bradu a creat premisele pentru obţinerea de fonduri şi pentru constituirea de garanţii, în scopul întârzierii încetării de plăţi”. Posibilitatea de a contracta credite suplimentare pentru a menţine în viaţă pacientul muribund păleşte însă în comparaţie cu amplul program de investiţii demarat după încheierea tranzacţiei. Au fost cheltuiţi în total mai mult de 100 milioane de euro pentru, pe hârtie cel puţin, întreţinerea, conservarea şi retehnologizarea activelor petrochimiei Bradu.

Finis coronat opus. Toreadorul care a omorât în cele din urmă taurul rănit Oltchim, încununând astfel o lungă carieră de prădător al banului public, este însuşi fostul director general Constantin Roibu. Majoritatea „investiţiilor” făcute la Bradu au fost rulate prin intermediul unor societăţi controlate direct sau indirect de Constantin Roibu. În realitate, aceste investiţii nu au lăsat nicio urmă semnificativă. Au fost vopsiţi cu migală şi repetat pereţi, plantate milioane de flori şi uns balamale din belşug. Peste 100 de milioane de euro s-au scurs din buzunarele contribuabilului român, via Oltchim, în buzunarele management-ului, liderilor sindicali şi ale unor politicieni locali şi naţionali. După cum spuneam, raportul preliminar al administratorilor judiciari este doar vârful aisbergului.

Sell low (vinde ieftin)

Veniturile societăţii, în perioada 2009-2012, au variat între 800 milioane şi 1.6 miliarde de lei în funcţie de volumul producţiei şi preţurile internaţionale ale produselor finite. Principalele produse vândute în aceşti ani au fost poliolii (aproximativ jumate din total), soda caustică, oxo-plastifianţii şi PVC. În general, aceste produse sunt considerate a fi comodităţi, uşor de tranzacţionat şi cu un preţ internaţional transparent. În mod nesurprinzător, majoritatea clienţilor sunt din nou intermediari („traderi”) off shore, ai căror beneficiari au fost numai parţial identificaţi până acum, precum şi subsidiara germană a societăţii Oltchim GmbH. Se poate observa însă că volumele şi tipul de produse alocate diferiţilor clienţi fluctuează aparent la întâmplare de la an la an, ceea ce ar putea fi o încercare de a ascunde identificarea beneficiarilor finali.

Natura produselor vândute de societate, cu preţuri internaţionale transparente, face însă imposibilă ascunderea preţurilor preferenţiale la care Oltchim vinde o parte din producţie clienţilor favoriţi. Diferenţele faţă de preţul de piaţă sunt de obicei de 20%-30%, dar există unii clienţi care primesc marfa şi la jumătate din preţul pieţei. Mai mult, în unele cazuri, Oltchim vinde şi sub costul de producţie. Raportul preliminar, care, repet, este doar vârful aisbergului, cuantifică pierderi de mai mult de 100 milioane de euro suferite de societate pe baza contractelor păguboase identificate până acum. Management-ul societăţii a încercat să ascundă parţial aceste pierderi prin micşorarea constantă şi frauduloasă a calculării costului de producţie, folosită pentru a justifica vânzările la preţuri inferioare cotaţiilor pieţei.

Bribe the workforce (cumpără pacea)

Este evident că jaful organizat al Oltchim nu putea continua an de an fără ca observatori şi participanţi indirecţi în activitatea companiei să nu fie motivaţi să se facă că plouă. Există indicaţii că o serie din traderii care au avut contracte grase cu Oltchim au fost controlaţi de lideri sindicali, consilieri locali şi judeţeni şi chiar politicieni naţionali. Sper ca administratorii judiciari să poată descoperi în cele din urmă numele şi prenumele celor ce au tolerat şi asistat conducerea societăţii la devalizarea şi, în cele din urmă, prăbuşirea ei.

În plus, forţa de muncă a rămas la nivele ridicate ca număr şi salarizare în toţi aceşti ani în ciuda pierderilor din ce în ce mai mari ale companiei. Astfel, numărul de salariaţi de la Oltchim din Râmnicu Vâlcea scade cu mai puţin de 20% din 2009 până în 2012, în timp ce salariaţii de la divizia de petrochimie Bradu rămân constant la cifra de 600 în ciuda lipsei totale de activitate productivă. Salariul mediu lunar creşte însă de la 1900 de lei în 2009, adică aproximativ de 3 ori salariul minim pe economie, la 2800 de lei în 2012, ceea ce reprezintă de 4 ori salariul minim pe economie. Sincer, nu mă pricep la cum ar trebui să arate structura de personal a unei întreprinderi petro-chimice, dar mă îndoiesc sincer că are nevoie de 23 de floricultori plătiţi cu 2000 de lei pe lună. Mai menţionez doar că directorii adjuncţi câştigă peste 12.000 de lei pe lună, salarii care i-ar face să pălească de invidie pe mulţi manageri bucureşteni.

Directorii şi administratorii societăţii s-au plătit pentru munca bine făcută cu 2.4 milioane de lei în 2010. Din cauză că 2011 a fost, nu-i aşa, un an excepţional de profitabil, salarizarea lor a crescut cu 33% până la 3.2 milioane de lei. Primus inter pares, dl Constantin Roibu, a câştigat cumulat din salarii şi beneficii circa 870.000 de euro în perioada 2007-2011.

Hyenas are circling (groparii pândesc cadavrul)

Administratorii judiciari au indentificat singura soluţie legală şi practică prin care se poate evita falimentul (adică lichidarea societăţii). Conform unei cunoscute practici internaţionale, aplicată de altfel şi în celebra insolvenţă a General Motors din 2009, se intenţionează separarea activelor funcţionale într-o societate nouă şi complet separată. Se speră că aceasta va fi ulterior vândută relativ rapid către un jucător important din industrie cu experienţă şi capitalul necesar repornirii şi operării activităţilor de petrochimie. Suma necesară repornirii este estimată de administratorii judiciari la aproximativ 200 milioane de euro. Foştii gropari ai Oltchim însă nu sunt interesaţi de o astfel de soluţie şi ar prefera să împingă compania în faliment pentru a putea cumpăra activele la preţ de fier vechi.

În încheiere, îmi permit o mărturisire personală. Am făcut afaceri la cel mai înalt nivel, inclusiv finanţări de zeci şi sute de milioane în industria petrochimică, în SUA, Europa şi Asia. Am trecut şi prin multe falimente spectaculoase cauzate de fraude, incompetenţă managerială, investiţii proaste, pieţe dificile sau competiţie superioară. Nu am întâlnit niciodată însă o companie care să fie prădată cinic, agresiv şi sistematic de propria conducere cu asistenţa şi colaborarea sindicatelor, forţei de muncă şi a autorităţilor locale şi naţionale. Cuantificarea pagubelor abia a început, dar deja se prefigurează sume de ordinul sutelor de milioane de euro. Bani veniţi până la urmă din buzunarele contribuabilului român.

Articol publicat şi pe Contributors.ro

Mai sunt bani, dle Prim-ministru?

Partidul Noua Republică îşi exprimă îngrijorarea cu privire la situaţia finanţelor publice şi la plăţile internaţionale ale României din perioada imediat următore, în conditiile în care un membru marcant al coaliţiei de la guvernare, liberalul Sorin Frunzăverde a declarat în această dimineaţă că “în ţară situaţia este dezastruoasă”.Victor Ponta

Victor Ponta este dator să arate românilor situaţia reală a finanţelor ţării şi să comunice pe cale oficială datele referitoare la graficul de plăţi al serviciului datoriei externe, precum şi la situaţia bugetului de stat şi a bugetului de asigurări sociale.

În acelaşi timp, deplângem modul grosolan în care Victor Ponta înţelege să ameninţe cu reducerea fondurilor către o autoritate locală ca o măsură de penalizare a celor care îşi permint să critice linia oficială trasată de la Bucureşti.

Originile statului

Articol scris de Tom G. Palmer şi publicat în Cato’s Letter (vol. 10, no. 4, 2012)

Traducere de Adina Gruia

 The Man vs the State   Mulţi oameni consideră că statul este responsabil pentru tot. Potrivit lui Cass Sunstein, profesor de drept la Universitatea Harvard şi administrator al Biroului de Informaţii şi Reglementare, “Guvernul este „implicat”  în orice deţin oamenii…dacă oamenii bogaţi au sume mari de bani, este pentru că guvernul oferă un sistem în care ei sunt îndreptăţiţi să obţină şi să păstreze acei bani.” Aceasta este formularea academică a unei idei care a fost reformulată recent într-o formă cunoscută. “Dacă ai avut succes, nu ai realizat acest lucru de unul singur…dacă ai avut succes, pe parcursul drumului, cineva ţi-a oferit ajutor….Cineva a contribuit la crearea acestui sistem american incredibil pe care îl avem, care ţi-a permis să prosperi. Cineva a investit în drumuri şi poduri. Dacă ai o afacere – nu ai creat-o tu. Altcineva a făcut posibil acest lucru.” Aceasta a fost afirmaţia şefului lui Sunstein, preşedintele Obama. Chiar şi o interpretare îngăduitoare a observaţiilor preşedintelui, arată faptul că el nu înţelege conceptul de contribuţie marginală la producţie, de exemplu, a valorii adăugate de o oră suplimentară de muncă. El nu înţelege cum se produce avuţia.

Sunstein şi colegii săi sunt de părere că din moment ce avuţia se datorează statului, acesta are dreptul să şi-o însuşească, iar cei care se consideră, în mod naiv, producători, nu au niciun drept asupra ei.

Ce este, de fapt, statul? Interpretarea potrivită a fost oferită de Max Weber, care a definit statul ca fiind “acea comunitate umană care (cu succes) revendică monopolul asupra violenţei fizice legitime în cadrul unui anumit teritoriu.”

De fapt, nu se poate pune problema că toată averea se datorează statului. De-a lungul timpului, existenţa aparatului de stat, a necesitat, în primul rând, un surplus pre-existent care să-l susţină. Statul, altfel spus, nu ar exista fără ca avuţia să fie produsă înainte de apariţia lui. Să analizăm acest lucru puţin mai amănunţit.

De ce au oamenii avere? Charles Dunoyer, un sociolog libertarian, a explicat faptul că “în lume, există doar două mari partide; cel al oamenilor care preferă să trăiască din producţia muncii sau a proprietăţii lor, şi cel al oamenilor care preferă să trăiască de pe urma muncii sau a proprietăţii altora.” Mai simplu spus, producătorii realizează avuţie, în timp ce beneficiarii şi-o însuşesc.

În cartea sa importantă, Statul, sociologul Franz Oppenheimer face distincţia între ceea ce el numeşte mijloace economice şi mijloace politice de a realiza avuţia, adică între “muncă şi furt”. “Statul,” încheie el, “este o organizaţie ce utilizează mijloace politice ”.

Mijloacele economice trebuie să le preceadă pe cele politice. Totuşi, nu orice tip de muncă produce surplusuri suficiente pentru a susţine statul. Nu găseşti state în rândul vânătorilor, de exemplu, pentru că ei nu produc un surplus suficient pentru a susţine o clasă prădătoare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru societăţile agricole primitive. Este nevoie de o agricultură stabilă care să producă un surplus suficient, pentru a atrage atenţia prădătorilor şi pentru a-i susţine. Astfel de societăţi sunt de regulă cucerite de către nomazi – în special de către cei cu cai, care erau capabili să supună agricultorii sedentari.Vedem cum acest lucru s-a repetat iar şi iar, după ce nomazii au venit din Asia Centrală, cu mult timp în urmă.

Există o amintire a acelui conflict străvechi, păstrată în Cartea Genezei, care vorbeşte despre povestea fratricidă a lui Cain şi Abel. Este important faptul că “Abel deţinea turma de oi, iar Cain era plugar”, o evocare a conflictului dintre agricultorii stabili şi păstorii nomazi.

Formarea statului reprezintă o transformare din “tâlhari rătăcitori” în “tâlhari statornici”. După cum scria economistul Mancur Olson, “dacă liderul unei bande de tâlhari rătăcitori care găseşte numai prăzi uşoare este destul de puternic încât să pună stăpânire pe un teritoriu şi să ţină alţi tâlhari la distanţă, el poate deţine monopolul asupra infracţiunilor în zona respectivă – poate deveni un tâlhar statornic”. Acesta este un amănunt important cu privire la dezvoltarea asociaţiilor politice umane.

Statul este, în esenţă, o instituţie prădătoare. Totuşi, în unele moduri, el reprezintă de asemenea, o evoluţie, inclusiv pentru cei care sunt jefuiţi. Când alegerea este între tâlharii rătăcitori – care fură, agresează, incendiază ce nu pot lua şi apoi se întorc anul următor – sau între tâlharii statornici – care se stabilesc într-o zonă şi fură puţin câte puţin, pe tot parcursul anului – alegerea e clară. Este mai puţin probabil ca tâlharii statornici să omoare şi să distrugă tot pentru că ei te jefuiesc şi împiedică atacurile tâlharilor rivali. Acesta reprezintă un fel de progres – chiar şi din punctul de vedere al celor jefuiţi.

Statele au apărut ca organizaţii care extrag surplusurile de la cei care au produs avuţia. În cartea sa, The Art of Not Being Governed, antropologul şi politologul James C. Scott de la Universitatea Yale studiază regiunile lumii care nu au fost niciodată supuse cu succes de către state. Un concept central în lucrarea sa este “fricţiunea puterii”: puterea nu ajunge cu uşurinţă sus. Când valurile de cuceritori traversau o zona, ei subjugau văile, în timp ce oamenii care scăpau se mutau în zonele mai puţin accesibile din munţi. Scott evidenţiază faptul că refugiaţii dezvoltau instituţii legale, sociale şi religioase care i-au făcut să fie greu de cucerit. Este adevărat mai ales pentru oamenii din munţi şi pentru cei din zonele mlăştinoase. (Este păcat că diverşi lideri nu au citit cartea lui Scott înainte de a ocupa Afganistanul şi a încerca să promoveze acolo „formarea statului”.)

Care sunt stimulentele conducătorilor? Modelele foarte simpliste susţin că cei care conduc doresc să maximizeze avuţia, sau Produsul Intern Brut. Scott, însă, consideră că obiectivul conducătorului nu este acela de a maximiza PIB-ul ci  “PAS-ul” producţia accesibilă statului, înţeleasă ca fiind acea producţie care este uşor de identificat, supravegheat, enumerat şi de confiscat prin taxare: “Conducătorul…maximizează producţia accesibilă statului, dacă este nevoie, în detrimentul întregii averi a teritoriului şi a locuitorilor lui”.

http://www.nouarepublica.ro/originile-statului/

Continuarea articolului pe site-ul Centrului pentru Economie şi Libertate – ECOL

Oare n-a sosit momentul să descoperim cetățeanul, în locul clanului?

Între aranjamente de clan și atâtea nepotisme ieftine, sultanismul politic e principala moștenire turcească în România. Să mă explic.

Priviți întâi la promovările în agenții și ministere făcute de Ponta, de Antonescu sau de mici-mari baroni locali din alte partide. Doar nulități, impostori, oameni care subminează Statul român.

Sultanismul afirmă conducerea personală a despotului care dă firmanul (sau binecuvântarea politică) doar unor protejați. Puterea statului e instrumentul personal al stăpânului. Patrimoniul public e o prelungire a patrimoniului privat. Pe această logică s-a prăbușit un imperiu.

Într-un Stat corupt, poziția de „vizir” e ocupată de cumnați, verișori sau frați, de vreo surioară sau nășică, un cuscru ori fin. Puterea nu e a cetățenilor, ci a unei găști patronate de marele pașă.

Banul, lingușeala, favorurile și plăcerile dictează pentru Sultan agenda promovării supușilor în birocrația statală, iar nu competența dovedită obiectiv, într-un sistem de competențe ierarhice, bazat pe criterii meritocratice.

Sultanismul a fost moștenit în politica dâmbovițeană, alături de un noian de cuvinte turcești precum: bacșiș, peșcheș, beizadea, teșcherea, bașca, maidan, cioban, ghiveci, bairam, chef, cadînă…

Oare n-a sosit momentul să descoperim cetățeanul, în locul clanului? Oare nu vrem să promovăm individul? Oare nu putem fi moderni și competitivi, după un model occidental (de preferință anglo-saxon)?

Mihail Neamţu

E timpul Noii Republici!

526729_381191371932508_1733780738_nNu mai e timp pentru reformarea unor partide compromise din facere (ideologic+finanţare dubioasă) şi nici pentru creditarea unor partide pretins de dreapta dar umflate peste noapte cu structuri din PP-DD şi membri graşi din PSD, PNL.

E timpul Noii Republici, un partid construit de oameni oneşti, care se revendică în mod autentic de la valorile dreptei şi care nu este finanţat din banii negri ai gulerelor albe.

Cine răspunde pentru pagubele fermierilor?

Postat de

| 20/03/2013

Ce se-ntâmplă când numeşti un politruc la vârful unuia dintre cele mai dificile ministere, a cărui singură menire în această funcţie este aceea de a-şi proteja fostul şef de partid într-un dosar de corupţie?

Întrebaţi fermierii români care nu mai au cui să îşi vândă lapteledin cauza ministrului Agriculturii.

Daniel Constantin

Declaraţiile iresponsabile ale lui Daniel Constantin pe marginea scandalului aflatoxinei au adus producătorii români de lapte în pragul falimentului. Reprezentanţii acestora susţin că, în numai o săptămână, pierderile producătorilor români au ajuns la zeci de milioane de euro, în timp ce importurile au crescut de 40 de ori.

Protejatul lui Dan Voiculescu s-a grăbit să anunţe el însuşi descoperirea aflatoxinei la unele ferme de lapte, deşi aceasta se realizase în cadrul procedurilor uzuale de analize, înainte ca laptele să ajungă la comercializare. Anunţul necugetat al ministrului a declaşat o isterie în rândul publicului, care refuză să mai cumpere lapte din producţia internă în ciuda analizelor repetate ale fermierilor. În semn de protest, producătorii au început să arunce tone de lapte pe câmp pentru că nu mai au cui să îl vândă.

Pentru că instituţia demisiei de onoare sau cultura responsabilităţii politice nu există pentru membrii cabinetului condus de primul plagiator al ţării, Noua Republică se angajează să susţină protestul fermierilor care solicită ca Daniel Constantin şi conducerea ANSVSA să răspundă în faţa justiţiei pentru pagubele produse.

http://www.nouarepublica.ro/cine-raspunde-pentru-pagubele-fermierilor/