Originile statului

Articol scris de Tom G. Palmer şi publicat în Cato’s Letter (vol. 10, no. 4, 2012)

Traducere de Adina Gruia

 The Man vs the State   Mulţi oameni consideră că statul este responsabil pentru tot. Potrivit lui Cass Sunstein, profesor de drept la Universitatea Harvard şi administrator al Biroului de Informaţii şi Reglementare, “Guvernul este „implicat”  în orice deţin oamenii…dacă oamenii bogaţi au sume mari de bani, este pentru că guvernul oferă un sistem în care ei sunt îndreptăţiţi să obţină şi să păstreze acei bani.” Aceasta este formularea academică a unei idei care a fost reformulată recent într-o formă cunoscută. “Dacă ai avut succes, nu ai realizat acest lucru de unul singur…dacă ai avut succes, pe parcursul drumului, cineva ţi-a oferit ajutor….Cineva a contribuit la crearea acestui sistem american incredibil pe care îl avem, care ţi-a permis să prosperi. Cineva a investit în drumuri şi poduri. Dacă ai o afacere – nu ai creat-o tu. Altcineva a făcut posibil acest lucru.” Aceasta a fost afirmaţia şefului lui Sunstein, preşedintele Obama. Chiar şi o interpretare îngăduitoare a observaţiilor preşedintelui, arată faptul că el nu înţelege conceptul de contribuţie marginală la producţie, de exemplu, a valorii adăugate de o oră suplimentară de muncă. El nu înţelege cum se produce avuţia.

Sunstein şi colegii săi sunt de părere că din moment ce avuţia se datorează statului, acesta are dreptul să şi-o însuşească, iar cei care se consideră, în mod naiv, producători, nu au niciun drept asupra ei.

Ce este, de fapt, statul? Interpretarea potrivită a fost oferită de Max Weber, care a definit statul ca fiind “acea comunitate umană care (cu succes) revendică monopolul asupra violenţei fizice legitime în cadrul unui anumit teritoriu.”

De fapt, nu se poate pune problema că toată averea se datorează statului. De-a lungul timpului, existenţa aparatului de stat, a necesitat, în primul rând, un surplus pre-existent care să-l susţină. Statul, altfel spus, nu ar exista fără ca avuţia să fie produsă înainte de apariţia lui. Să analizăm acest lucru puţin mai amănunţit.

De ce au oamenii avere? Charles Dunoyer, un sociolog libertarian, a explicat faptul că “în lume, există doar două mari partide; cel al oamenilor care preferă să trăiască din producţia muncii sau a proprietăţii lor, şi cel al oamenilor care preferă să trăiască de pe urma muncii sau a proprietăţii altora.” Mai simplu spus, producătorii realizează avuţie, în timp ce beneficiarii şi-o însuşesc.

În cartea sa importantă, Statul, sociologul Franz Oppenheimer face distincţia între ceea ce el numeşte mijloace economice şi mijloace politice de a realiza avuţia, adică între “muncă şi furt”. “Statul,” încheie el, “este o organizaţie ce utilizează mijloace politice ”.

Mijloacele economice trebuie să le preceadă pe cele politice. Totuşi, nu orice tip de muncă produce surplusuri suficiente pentru a susţine statul. Nu găseşti state în rândul vânătorilor, de exemplu, pentru că ei nu produc un surplus suficient pentru a susţine o clasă prădătoare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru societăţile agricole primitive. Este nevoie de o agricultură stabilă care să producă un surplus suficient, pentru a atrage atenţia prădătorilor şi pentru a-i susţine. Astfel de societăţi sunt de regulă cucerite de către nomazi – în special de către cei cu cai, care erau capabili să supună agricultorii sedentari.Vedem cum acest lucru s-a repetat iar şi iar, după ce nomazii au venit din Asia Centrală, cu mult timp în urmă.

Există o amintire a acelui conflict străvechi, păstrată în Cartea Genezei, care vorbeşte despre povestea fratricidă a lui Cain şi Abel. Este important faptul că “Abel deţinea turma de oi, iar Cain era plugar”, o evocare a conflictului dintre agricultorii stabili şi păstorii nomazi.

Formarea statului reprezintă o transformare din “tâlhari rătăcitori” în “tâlhari statornici”. După cum scria economistul Mancur Olson, “dacă liderul unei bande de tâlhari rătăcitori care găseşte numai prăzi uşoare este destul de puternic încât să pună stăpânire pe un teritoriu şi să ţină alţi tâlhari la distanţă, el poate deţine monopolul asupra infracţiunilor în zona respectivă – poate deveni un tâlhar statornic”. Acesta este un amănunt important cu privire la dezvoltarea asociaţiilor politice umane.

Statul este, în esenţă, o instituţie prădătoare. Totuşi, în unele moduri, el reprezintă de asemenea, o evoluţie, inclusiv pentru cei care sunt jefuiţi. Când alegerea este între tâlharii rătăcitori – care fură, agresează, incendiază ce nu pot lua şi apoi se întorc anul următor – sau între tâlharii statornici – care se stabilesc într-o zonă şi fură puţin câte puţin, pe tot parcursul anului – alegerea e clară. Este mai puţin probabil ca tâlharii statornici să omoare şi să distrugă tot pentru că ei te jefuiesc şi împiedică atacurile tâlharilor rivali. Acesta reprezintă un fel de progres – chiar şi din punctul de vedere al celor jefuiţi.

Statele au apărut ca organizaţii care extrag surplusurile de la cei care au produs avuţia. În cartea sa, The Art of Not Being Governed, antropologul şi politologul James C. Scott de la Universitatea Yale studiază regiunile lumii care nu au fost niciodată supuse cu succes de către state. Un concept central în lucrarea sa este “fricţiunea puterii”: puterea nu ajunge cu uşurinţă sus. Când valurile de cuceritori traversau o zona, ei subjugau văile, în timp ce oamenii care scăpau se mutau în zonele mai puţin accesibile din munţi. Scott evidenţiază faptul că refugiaţii dezvoltau instituţii legale, sociale şi religioase care i-au făcut să fie greu de cucerit. Este adevărat mai ales pentru oamenii din munţi şi pentru cei din zonele mlăştinoase. (Este păcat că diverşi lideri nu au citit cartea lui Scott înainte de a ocupa Afganistanul şi a încerca să promoveze acolo „formarea statului”.)

Care sunt stimulentele conducătorilor? Modelele foarte simpliste susţin că cei care conduc doresc să maximizeze avuţia, sau Produsul Intern Brut. Scott, însă, consideră că obiectivul conducătorului nu este acela de a maximiza PIB-ul ci  “PAS-ul” producţia accesibilă statului, înţeleasă ca fiind acea producţie care este uşor de identificat, supravegheat, enumerat şi de confiscat prin taxare: “Conducătorul…maximizează producţia accesibilă statului, dacă este nevoie, în detrimentul întregii averi a teritoriului şi a locuitorilor lui”.

http://www.nouarepublica.ro/originile-statului/

Continuarea articolului pe site-ul Centrului pentru Economie şi Libertate – ECOL

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s