Acord Social al Educaţiei, validat prin referendum?

O altă găselniţă a sindicatelor, prin care vor să mai câştige aprecierea membrilor de sindicat. Care le şi plătesc prin cotizaţii salarii frumuşele. În consecinţă, trebuie să pretindă că le apără drepturile.

Dintotdeauna sindicatele au apărat interesele unei părţi a procesului educaţional, interesele profesorilor. Importanţi şi ei, dar mai importanţi sunt beneficiarii, elevii şi studenţii, apoi, indirect, părinţii lor, care şi achită, prin taxe şi impozite, costurile acestor servicii sociale esenţiale.

Ştefan Vlaston

Părinţii tocmai ce au fost izgoniţi din Consiliile de Administraţie ale şcolilor, prin modificările de substanţă aduse Legii Educaţiei Naţionale de către Ecaterina Andronescu, în ultimele sale zile de mandat.

Sindicatele acuză că Legea Educaţiei Naţionale a trecut prin asumarea răspunderii, fără consens parlamentar şi naţional. Şi exact acest lucru s-ar realiza prin propusul Acord Social al Educaţiei.

Care să conţină ce?

Alocarea unui procent însemnat, 6% din PIB, pentru educaţie, pentru creşterea salariilor din învăţământ, încă 1-2% pentru cercetare, 2% pentru reforma educaţiei, adică cca 10% din PIB.

Foarte bine, şi Japonia a investit masiv în educaţie şi a progresat tehnologic la nivelul la care se află astăzi.

Problema este să şi ai bani pentru asta şi, mai important, în societatea noastră venită după 45 de ani de comunism şi 23 de post-comunism, să creezi, înainte de orice, mecanismele şi procedurile necesare controlului eficienţei, legalităţii şi creşterii calităţii în urma cheltuirii acestor bani. Altfel, banii dispar ca apa în nisip pe salarii ale personalului, şefilor de sindicat, iar societatea nu câştigă nimic din cheltuirea acestor fonduri.

Cultul muncii şi al lucrului bine făcut a fost grav pervertit la români de comunism, dacă o fi existat cândva. El poate fi reconstruit doar printr-o salarizare strict legată de performanţă şi rezultatele muncii, nu de grade şi vechime care reprezintă o cortină perfectă pentru a ascunde nemunca şi lipsa de performanţă.

Exemplul din sănătate este edificator, alocările bugetare din ultimii 10-12 ani au crescut de patru ori, iar calitatea serviciilor a rămas aceeaşi sau a scăzut. Între 2005-2008, salariile în educaţie aproape s-au dublat, fără efecte vizibile în planul calităţii prestaţiei la catedră.

Pentru că nu sunt dublate de mecanisme de evaluare obiectivă a activităţii salariaţilor, cum ar fi măsurarea progresului şcolar al elevilor, cu aplicaţii informatice, care să utilizeze bazine de itemi standardizaţi la nivel naţional.

Legea Educaţiei Naţionale este bună, mai ales în secţiunea învăţământului superior, unde instituie responsabilitatea publică a şefilor din universităţi şi sancţiuni dure anti-plagiat, anti-nepotism, alocarea de fonduri bugetare în funcţie de calitate, evaluatori străini pentru aprobarea de granturi în cercetare, clasificarea universităţilor şi a programelor de studii etc.

De aici marea supărare a sindicatelor, a şefilor de sindicat. Pentru că sindicaliştii care plătesc cotizaţii vor salarii mari, dar fără evaluări şi sarcini controlabile şi măsurabile. Fără măsuri dure de sancţionare şi eliminare din sistem în caz că nu sunt capabili.

Educaţia a fost şi este locul unde nimeni nu dă socoteală de nimic

Obiectivul sindicatelor este să rămână aşa, fără evaluări externe, fără control pe ce se dau banii.

Fostul ministru al Educaţiei, Mihail Hârdău, a scăpat porumbelul când a declarat că “Universitatea Spiru Haret şi alte universităţi controlează Ministerul Educaţiei şi Parlamentul României”. Prin salariile nemuncite, avantajele şi traficul de influenţă acordate parlamentarilor şi înalţilor funcţionari, Ministerul Educaţiei şi Parlamentul au făcut jocul fabricilor de diplome, spre fericirea şi îmbogăţirea acestora.

Rezultatele a 10-15 ani de educaţie gândită şi impusă de socialiştii reprezentaţi de Ecaterina Andronescu sunt ştiute:

  • ultimele locuri în evaluări internaţionale credibile;
  • plagiate peste plagiate, începând de la premier şi miniştri ai Educaţiei;
  • piaţa muncii fără muncitori calificaţi în urma desfiinţării şcolilor profesionale;
  • fabricile de diplome care au umplut ţara de “diplomaţi” care nu ştiu să facă ce vor angajatorii;
  • scăderea dramatică a competitivităţii şi atractivităţii economiei româneşti;
  • tinerii capabili aleg să studieze în străinătate şi, de cele mai multe ori, nu revin în ţară;
  • somaj ridicat în rândul tinerilor, care nu au unde să înveţe meserii căutate în piaţa muncii, acum după ce fabricile de diplome şi-au dovedit inutilitatea în construcţia unui sistem de educaţie şi formare profesională adecvat şi performant;
  • cercetarea românească pe ultimele locuri în lume, alături de ţări din lumea a treia.

Ce lipseşte cu adevărat educaţiei şi formării profesionale

Sunt lucruri simple, dar respinse categoric de către sindicate şi masa largă a profesorilor:

  • un nou Curriculum Naţional adecvat realităţilor şi contextului, care să ţină cont de provocările şi crizele pe care le parcurge omenirea, care să lase o marjă importantă intereselor locale, regionale, ale comunităţilor;
  • un sistem de evaluare credibil, cu evaluatori externi sau independenţi de sistem, bazat pe progresul şcolar al elevilor şi studenţilor, folosind aplicaţii informatice neutre şi obiective;
  • salarizarea strict în conformitate cu performanţa şi rezultatele muncii, măsurate prin evaluarea obiectivă;
  • depolitizare, descentralizare, subsidiaritate, acordarea dreptului comunităţilor de a decide şcoala pe care o doresc, o merită şi în care investesc;
  • preluarea mecanismelor internaţionale de evaluare a muncii cercetătorilor şi nu alocarea de granturi clientelei politice;
  • folosirea manualelor electronice, a aplicaţiilor informatice în procesele educaţionale şi de formare profesională;
  • punerea în contract direct a beneficiarilor şi furnizorilor de servicii de educaţie şi formare profesională, statul fiind un intermediar financiar prost şi cam furăcios.

În concluzie, nu de Acorduri Sociale aprobate de referendumuri costisitoare are nevoie educaţia, ci de revenirea la un management meritocratic, care să înlocuiască politrucii, impostura, corupţia, salarizarea nemeritată, fraudarea fondurilor destinate educaţiei.

Educaţia trebuie să rămână un domeniu garantat de o Lege a Educaţiei Naţionale care să ţină cont de interesul naţional, de interesele beneficiarilor plătitori, nu ale sindicatelor.

Articol publicat şi pe Ziare.com

http://www.nouarepublica.ro/acord-social-al-educatiei-validat-prin-referendum/

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s